Potrivit Convenţiei privind statutul refugiatului din 1951, documentul de bază al protecţiei internaţionale a refugiaţilor, refugiatul este o persoană care “în urma unei temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări.”
Acea persoană care a depus cerere de azil și se află în procedura de azil, până în momentul în care primește sau nu protecția statului în care a depus cererea.
Orice străin, indiferent de țara de origine, aflat pe teritoriul României sau într-un punct de trecere a frontierei, poate depune o cerere de azil prin care solicită protecția statului român.
Statutul de refugiat se acordă cetăţeanului străin care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un anumit grup social, se află în afara ţării de origine şi care nu poate sau nu doreşte protecţia acestei ţări.
Protecția subsidiară se acordă persoanelor care nu îndeplinesc condițiile pentru a primi statutul de refugiat și este condiționată de existența unor motive serioase să se creadă că, dacă solicitantul de azil va fi returnat în ţara de origine, acesta riscă să sufere o vătămare a drepturilor sale, constând în:
Procesarea cererii de azil este în sarcina Inspectoratului General pentru Imigrări, structură specializată în cadrul Ministerului Administrației și Internelor. Aceasta instituție este prima care procesează cererea de azil și ia o decizie. Totuși, în cazul în care decizia este negativă sau nu este ceea ce solicitantul de azil dorește, acesta are dreptul de a apela la instanțele judecătorești din România. Procesul de acordare a protecției cuprinde două proceduri: